La 17 ani, Maria-Andreea Stancu a transformat întrebări despre prietenie, pierdere și memorie într-un roman premiat. „Fata care lipsea din fotografie” urmărește două adolescente, Matilda și Eva, apropiate într-un Cluj aflat în pragul războiului, iar legătura lor este încercată de persecuțiile Holocaustului. Pentru Maria, ideea a prins contur după vizita la Auschwitz, unde a întâlnit o femeie în vârstă care căuta fotografia unei prietene. Din acea întâlnire au rămas o imagine și o întrebare: ce înseamnă să aștepți pe cineva fără să știi dacă se va întoarce?
Povestea adolescentei nu se oprește la literatură. În ea se întâlnesc adopția, o prietenie păstrată din primii ani de viață, experiențe de bullying și relația apropiată cu mama ei. Maria spune că nu are mulți prieteni și că încrederea contează mai mult decât numărul cunoștințelor. În același timp, scrisul îi oferă un spațiu pentru a cerceta emoții și destine, fără să pretindă că le are pe toate înțelese. Premiul Prima Verba îi va aduce publicarea romanului în 100 de exemplare, iar autoarea așteaptă cu nerăbdare întâlnirea cărții cu cititorii.
Pe scurt: Maria, romanul și prietenia pusă la încercare
- 📚 Maria-Andreea Stancu, elevă de 17 ani din Cluj, a câștigat Marele Premiu Prima Verba.
- 🕯️ Romanul „Fata care lipsea din fotografie” urmărește prietenia dintre Matilda și Eva în timpul Holocaustului.
- 🤝 O întâlnire de la Auschwitz și poveștile despre familii despărțite au contribuit la apariția ideii cărții.
- 🏡 Maria vorbește deschis despre adopție, legătura cu mama ei și prietenia păstrată cu Roxy.
- ✍️ Manuscrisul a fost scris și revizuit timp de aproximativ trei ani, în paralel cu școala.
Maria și romanul despre prietenie din Cluj
„Fata care lipsea din fotografie” pornește în Cluj, în 1940. Matilda este greco-catolică, iar Eva este evreică; apropierea lor începe când Matilda intervine în apărarea Evei, hărțuită de câțiva băieți din cauza identității sale. La început, cartea lasă loc jocurilor, micilor certuri și năzbâtiilor obișnuite din copilărie. Apoi, legile antievreiești și războiul schimbă treptat viața celor două fete.
Construcția aceasta îi ajută pe cititori să le cunoască înainte ca istoria să le pună în pericol relația. Matilda și Eva nu sunt doar personaje într-o lecție despre trecut: fură cireșe, salvează animale și își imaginează ce vor face când vor crește. Tocmai firescul acestor scene face mai vizibilă nedreptatea care le restrânge libertatea.
La concursul Prima Verba, romanul a primit Marele Premiu, iar distincția include publicarea a 100 de exemplare. Pentru o autoare adolescentă, aceasta este o primă întâlnire concretă între paginile scrise în timpul liber și publicul din afara familiei. Maria își dorește să afle ce personaje sau întâmplări vor rămâne în mintea cititorilor, o curiozitate firească pentru cineva care și-a petrecut ani întregi construind această lume.
De la Auschwitz la o poveste despre memorie și Holocaust
Cu aproximativ trei ani înainte de această relatare, Maria a vizitat Auschwitz împreună cu mama ei. Acolo a întâlnit o femeie în vârstă care căuta printre fotografiile deținuților chipul unei prietene. În cele trei zile petrecute în Polonia, Maria a aflat că Eva, prietena căutată, supraviețuise lagărului, dar murise înainte să poată reveni la acel loc.
Întâlnirea a devenit un punct de pornire, nu un model biografic copiat în roman. Eva și Matilda sunt personaje inventate, iar experiențele lor se desfășoară într-un context istoric real. Maria a fost impresionată și de numărul copiilor uciși, precum și de exponatele care păstrează urmele victimelor. Asemenea imagini pot fi greu de dus, mai ales pentru un adolescent; vizitarea unui memorial merită însoțită de conversații și de timp pentru întrebări, fără presiunea de a reacționa într-un anumit fel.
Și Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței de la Sighet a contribuit la felul în care Maria privește despărțirea familiilor. Poveștile femeilor închise și separate de copii au rămas în memoria ei. Din asemenea întâlniri s-a născut tema așteptării: oameni care speră că cei dragi se vor întoarce, fără să știe ce le rezervă viitorul.
Un memorial nu oferă doar date și cronologii. Uneori, o fotografie sau povestea unei persoane face ca istoria să capete chip și voce.
Cum a scris Maria un roman în timp ce mergea la școală
Maria a lucrat la manuscris aproximativ trei ani, scriind după ore, în vacanțe sau atunci când găsea un răgaz. Nu și-a impus un program rigid. A revenit asupra paginilor, a modificat scene și a păstrat ritmul care îi permitea să continue proiectul pe lângă teme și viața de elevă.
Uneori, scrisul concura cu învățatul. Maria povestește cu umor că se întâmpla să-i spună mamei că învață, deși lucra la carte. După premiu, întrebarea despre teme nu a dispărut din conversațiile de acasă. Mama o întreabă în continuare dacă și-a făcut lecțiile, iar după micile negocieri cele două ajung să stea de vorbă și să-și facă planuri pentru weekend.
În copilărie, bunica a învățat-o literele, iar mama și bunica îi citeau povești. Spre sfârșitul clasei întâi, Maria citea singură; la nouă ani a început să scrie poezii și povestiri. Jocurile, mersul la vie și alte amintiri au ajuns în roman transformate, nu reproduse ca într-un jurnal. Experiențele personale pot hrăni ficțiunea, însă personajele capătă propriile alegeri și propriul drum.
- ✏️ Să noteze ideea imediat, chiar dacă este doar o scenă sau o replică.
- 📖 Să scrie în sesiuni scurte, potrivite cu programul școlar și cu energia disponibilă.
- 🔄 Să lase loc revizuirii: prima versiune nu trebuie să fie cea definitivă.
- 💬 Să ceară feedback de la un adult de încredere sau de la un cititor atent, fără să renunțe la propria voce.
Pentru Maria, perseverența nu a însemnat să scrie în fiecare zi, ci să se întoarcă la poveste până când a simțit că manuscrisul este gata.
„Nu prea am prieteni”: încredere, singurătate și sprijin
Maria spune că are puțini prieteni și că, după experiențe neplăcute, a ajuns să privească prietenia cu prudență. Pentru ea, un prieten este cineva în care poate avea încredere; ceilalți pot rămâne cunoștințe. Afirmația nu trebuie tratată nici ca o problemă de rezolvat imediat, nici ca un detaliu lipsit de importanță. Adolescenții pot prefera cercuri mici, iar singurătatea resimțită și izolarea impusă de ceilalți nu sunt același lucru.
Maria a trecut prin tachinări și bullying, dar a ales să nu povestească toate detaliile. Spune că unele vorbe au durut, însă a continuat activitățile care îi făceau plăcere. Când a avut nevoie, i-a cerut ajutorul mamei, iar faptul că a fost ascultată a contat. Pentru un părinte, primul pas poate fi să asculte fără să grăbească soluțiile: „Vrei să-mi povestești ce s-a întâmplat?” lasă adolescentului controlul asupra conversației.
O legătură veche a rămas prezentă în viața ei. Roxy, cu care Maria crescuse înainte de adopție, a continuat să o întâlnească după mutarea în noua familie. Mama Mariei a păstrat contactul cu familia prietenei, iar relația fetelor a putut să se dezvolte în timp. Exemplul arată că apartenența la o familie nouă nu trebuie să șteargă automat legăturile importante din trecut.
| 🧭 Situație | 💬 Ce poate însemna | 🤝 Un pas de sprijin |
|---|---|---|
| Adolescentul preferă câțiva prieteni apropiați | Poate fi o alegere potrivită temperamentului său. | Întrebați ce apreciază la relațiile pe care le are. |
| Se retrage după tachinări repetate | Poate avea nevoie să fie ascultat și protejat. | Aflați ce se petrece la școală și discutați cu un adult de încredere. |
| Nu vrea să povestească imediat | Poate încerca să-și păstreze controlul asupra unei experiențe dureroase. | Arătați disponibilitate și reveniți cu blândețe, fără interogatoriu. |
Dacă respingerea persistă, afectează siguranța sau starea de zi cu zi, părintele poate cere sprijinul școlii ori al unui specialist. Sprijinul nu presupune să forțeze adolescentul să dezvăluie mai mult decât poate.
Adopția Mariei și continuitatea relațiilor importante
Maria a ajuns la o asistentă maternală când avea șase luni și a locuit acolo până la patru ani și jumătate. A cunoscut-o pe Mia, femeia care avea să o adopte, după ce aceasta urmase demersurile necesare pentru adopție. La prima întâlnire, Maria a întrebat-o dacă venise să fie mama ei. Întrebarea, amintită de amândouă, a rămas un reper emoționant al începutului lor împreună.
Maria s-a mutat în casa Miei în martie, iar adopția a fost finalizată legal câteva luni mai târziu. Din perioada de dinainte își amintește puține lucruri, printre ele pe Roxy, nepoata asistentei maternale. Mama adoptivă a păstrat legătura dintre fete, iar prietenia lor a continuat. În această alegere se vede atenția acordată continuității: schimbarea familiei nu a cerut ruperea unei relații semnificative.
Fiecare copil adoptat își poate trăi povestea diferit. Unii pun întrebări devreme, alții revin la ele în etape noi ale dezvoltării; amintirile, relațiile și felul în care familia vorbește despre adopție influențează experiența. În cazul Mariei, relația apropiată cu mama ei include și contraziceri obișnuite: adolescenta vrea să decidă mai mult singură, iar mama observă că uneori crede că le știe pe toate. Afecțiunea nu elimină neînțelegerile, iar neînțelegerile nu anulează apropierea.
În relațiile de familie, siguranța se construiește adesea din gesturi repetate: o conversație după școală, o promisiune păstrată sau posibilitatea de a rămâne conectat cu cineva drag.
Istoria predată prin oameni, fotografii și scrisori
La școală, Maria învață istoria prin explicații, notițe, discuții, documentare și proiecte. O interesează mai ales felul în care trăiau oamenii obișnuiți în perioadele studiate. Dacă ar preda ea, ar începe cu povestea unei persoane, cu o fotografie sau cu o scrisoare, apoi i-ar întreba pe elevi ce observă și ce ar vrea să afle.
Abordarea pornește de la curiozitate și ajunge la context. O fotografie poate genera întrebări despre loc, epocă și identitatea persoanei; documentele și explicațiile istorice ajută apoi la distingerea faptelor de presupuneri. În roman, Maria folosește o cale asemănătoare: cititorul întâlnește mai întâi două fete cu dorințe și obiceiuri recognoscibile, apoi înțelege cum războiul le schimbă viața.
O astfel de lectură poate susține conversațiile în familie, dar subiectele Holocaustului pot provoca reacții puternice. Un adult poate întreba ce anume l-a impresionat pe tânăr, fără să transforme discuția într-un test de cunoștințe. Dacă un copil nu dorește să continue imediat, pauza este o opțiune firească; vârsta, sensibilitatea și experiențele personale influențează felul în care este primit materialul.
O poveste personală poate deschide ușa spre istorie, dar verificarea contextului îi oferă cititorului repere pentru a înțelege ce s-a întâmplat și de ce.
Premiul Prima Verba și planurile de viitor ale adolescentei
După ce manuscrisul a fost terminat, mama Mariei a căutat un cititor din afara familiei și a descoperit concursul Prima Verba. Le-a propus să înscrie romanul, iar organizatorii le-au invitat ulterior la Drobeta-Turnu Severin fără să le dezvăluie motivul exact. Mama și fiica au profitat de drum pentru a vedea Cazanele Dunării și Porțile de Fier, apoi au aflat la festivitate că Maria câștigase Marele Premiu.
Bucuria premiului s-a amestecat cu emoția publicării. Maria este curioasă cum vor primi cititorii cartea și ce le va rămâne în minte, dar se teme și că interesul pentru veste se va stinge repede. Reacția ei, rostită cu umor, păstrează măsura adolescentului care nu transformă o reușită într-o imagine perfectă despre sine. Premiul recunoaște munca depusă, fără să însemne că drumul scrisului s-a încheiat.
Maria ar vrea să studieze Asistență Socială la Universitatea Babeș-Bolyai și să lucreze, dacă va avea ocazia, în domeniul adopțiilor. Face voluntariat și își amintește apropierea de un băiat retras, cu care a început să se joace în jurul unei pisici albe. În paralel, lucrează la un alt manuscris, „Casa care își amintea”. Se gândește la independență și la viața adultă, dar recunoaște că responsabilitățile o și neliniștesc.
Îndemnul pe care l-ar transmite versiunii sale mai mici este să continue să inventeze povești și să nu creadă toate vorbele urâte auzite despre ea. În această replică se întâlnesc literatura și curajul: nu ca promisiune că orice obstacol va dispărea, ci ca hotărâre de a păstra loc pentru ceea ce îi place.
Ce pot întreba părinții despre prietenie, bullying și scris
Despre ce este romanul „Fata care lipsea din fotografie”?
Romanul Mariei-Andreea Stancu urmărește prietenia dintre Matilda și Eva, două fete din Cluj în 1940. Viețile lor sunt afectate de legile antievreiești și de Holocaust, iar povestea explorează legătura dintre prietenie, memorie și despărțire.
Ce poate face un părinte dacă adolescentul spune că nu are prieteni?
Ascultați fără să minimalizați și întrebați ce înseamnă pentru adolescent să aibă un prieten. Un cerc restrâns poate fi suficient pentru unii tineri; dacă există izolare impusă, hărțuire repetată sau suferință care îi afectează viața de zi cu zi, căutați sprijinul școlii ori al unui specialist.
Cum poate începe o conversație despre bullying?
Alegeți un moment liniștit și folosiți întrebări deschise, precum „Ce s-a întâmplat după ce ai auzit acele vorbe?”. Lăsați adolescentul să decidă cât povestește și spuneți-i concret că nu trebuie să gestioneze singur situația.
Cum poate un adolescent să înceapă să scrie un roman?
Poate porni de la o scenă, un personaj sau o întrebare și să scrie în sesiuni scurte, compatibile cu școala și odihna. Revizuirea face parte din proces, iar un cititor de încredere poate oferi feedback fără să preia controlul asupra poveștii.
